Viața grea din Sălcioara
Băiețelul, pe nume Matei, și fetița, Elena, dormeau strâns îmbrățișați sub o plapumă veche de lână, dar pe fețele lor nu mai era acea încordare de pe uliță. Mirosul de pâine coaptă pe plită și căldură sobei le oferiseră primul somn liniștit după luni de zile de foame și frig. Saveta sa ridicat, le-a potrivit pernele și sa așezat la masă, la lumina unei lămpi slabe. A scos dintr-o cutie de tablă ultimele ei economii. Erau puțini bani, dar în sine ei a luat o hotărâre de nezdruncinat: „Cât am eu o bucată de mămăligă, copiii ăștia nu vor merge flămânzi la culcare.”

Eforturile unei mame dedicate
Iernile care au urmat au fost aspre în Sălcioara. Pentru a le cumpăra haine groase, ghete și caiete pentru școală, Saveta nu a mai dormit aproape deloc. Noaptea cosea ii și costume populare la lampă, iar ziua muncea cu ziua prin sat, spălând lână sau prășind grădinile celor bogați – exact a celor care o judecau cel mai aspru.

Oamenii din sat continuau să râdă pe la spate. Când Matei și Elena treceau spre școală îmbrăcați curat, dar în hăinuțe purtate, luate din ajutoare, nevestele gospodarilor din sat spuneau cu dispreț: „Uită-te la ei, asistații Savetei… Tot slugi la stat o să ajungă, n-are bătrână ce să le ofere.”

Dar Saveta le oferea ceva ce banii nu puteau cumpăra: o educație de fier, demnitate și o iubire uriașă. Îi punea în fiecare seară să facă să facă temele la masa din bucătărie și le repeta mereu: „Voi nu sunteți mai prejos de nimeniÎntoarcerea acasă
Anii au trecut ca niște umbre peste Sălcioara. Saveta a îmbătrânit, spatele i s-a încovoiat și mai tare, iar părul i-a albit complet. Matei și Elena au terminat liceul la oraș, susținuți cu ultimele resurse ale bătrânei, care vânduse chiar și o parte din pământul grădinii pentru a le plăti taxele și internatul. După ce au plecat la facultate la București, în sat s-a lăsat din nou liniștea, iar gurile rele au decretat rapid: „Au plecat la oraș și au uitat de ea. A crescut șerpi la piept, au lăsat-o singură să moară în boală.”

Într-o zi de duminică, exact la cincisprezece ani de la acea după-amiază de toamnă în care copiii bătuseră la poarta ei, în Sălcioara s-a ridicat un nor gros de praf pe ulița principală. Două mașini negre, mari și elegante, cum nu se mai văzuseră prin acele locuri, au intrat în sat și s-au oprit exact în fața casei bătrânești a Savetei.

Toți vecinii au ieșit la garduri. Femeile au lăsat mâncarea pe foc, iar bărbații s-au adunat la colțul uliței, privind cu gura căscată.

Din prima mașină a coborât un tânăr înalt, îmbrăcat într-un costum impecabil, purtând la gât o robă de magistrat. Era Matei, devenit unul dintre cei mai respectați judecători din Capitală. Din a doua mașină a coborât o tânără superbă, cu un zâmbet cald și ochelari eleganți, ținând în mână o servietă medicală. Era Elena, medic chirurg pediatru la un mare spital universitar.

O resto si pe aver rig