La 14 ani, foamea era singurul lucru pe care-l aveam din belșug.
– Advertisement –
În fiecare pauză mare, repetam același ritual: mă așezam pe bancă, îmi încrucișam brațele și mă prefăceam că sunt absorbit de ceva important. Dacă mă întreba cineva de prânz, ridicam din umeri — l-am uitat acasă. Nimeni nu insista. Nimeni nu se uita prea atent. Într-un fel, invizibilitatea devenise singurul meu scut.
Dar ea m-a văzut.
Doamna Ionescu — profesoara mea de română — avea obiceiul de a privi mai mult decât era nevoie. Nu vorbea mult, nu dădea lecții de viață pe coridor. Doar privea. Și înțelegea.
– Advertisement –
Într-o zi, s-a oprit lângă banca mea, fără grabă, ca și cum s-ar fi întâmplat din întâmplare. Mi-a pus în față o caserolă albastră, cu un capac puțin aburit.
O resto si pe aver rig
