PARTEA A 2-A: DIMINEȚILE ÎN CARE ORAȘUL DORMEA, IAR ELE CONSTRUIAU CURĂȚENIA
Capitolul 1: Întunericul de dinaintea zorilor și frigul care intră în oase
La ora 4:30 dimineața, când ferestrele blocurilor sunt încă negre și reci, iar majoritatea oamenilor își mai întorc o dată perna pe partea cealaltă, pentru mii de femei din România începe un adevărat calvar cotidian. Îmbrăcate în uniformele lor portocalii, reflectorizante, aceste mame și bunici ies pe străzi înfruntând gerul năprasnic al iernii sau zăpușeala sufocantă a verii. Fără să ceară aplauze, fără ca cineva să le facă fotografii de laudă, ele își încep dansul monoton cu mătura aspră, adunând resturile unui oraș care adesea uită ce înseamnă bunul simț.
Munca lor este una de o duritate extremă. Palmele crăpate de la vânt și sodă, spatele îndoit de efort și picioarele obosite sunt prețul pe care îl plătesc zilnic pentru a-și câștiga o pâine cinstită și pentru a-și ține copiii la școală. Cu toate acestea, cea mai grea povară nu este efortul fizic, ci zidul de nepăsare și dispreț al trecătorilor care adesea trec pe lângă ele ca și cum ar fi complet invizibile, evitându-le privirea sau, mai rău, aruncând gunoaie chiar în fața lor.
Capitolul 2: Gestul inocent care a dărâmat un zid de nepăsare
Însă, într-o dimineață oarecare, rutina cenușie a fost spulberată de inocența unui înger de copil. O fetiță cu ghiozdanul în spate, îndreptându-se spre școală, s-a oprit din drumul ei și a privit fix la femeia care mătura trotuarul. Întrebarea ei simplă și curată: „Doamnă… dumneavoastră curățați strada în fiecare zi?” a fost primul semn că munca acelei femei nu era în zadar.
Când micuța a scos din ghiozdan un sandviș împachetat cu grijă și i l-a întins, rostind cuvintele învățate de la mama ei — „Eroii nu poartă întotdeauna cape. Uneori poartă uniforme. Dumneavoastră aveți grijă de orașul meu” —, timpul s-a oprit în loc pe acel bulevard. Pentru prima dată după ani de zile de muncă grea, femeia în uniformă portocalie a simțit că nu mai este o umbră. Lacrimile care i-au inundat ochii nu erau de durere, ci de o bucurie divină, născută din certitudinea că demnitatea ei fusese, în sfârșit, recunoscută de un suflet pur.
O resto si pe aver rig
