Pentru ani la rând, fiul meu a fost copilul pe care nimeni nu îl alegea, pe care nimeni nu îl invita și pe care nimeni nu părea să îl observe. Era mereu acolo, în margine, prezent fizic, dar invizibil în privirile colegilor. Am văzut cum zilele lui la școală se transformau în serii de micșorări: locuri neocupate în grupuri, mesaje care treceau pe lângă el, invitații pe care nu le primea. Consolidarea acestei izolări a devenit o rutină dureroasă, o povară pe care o purta în tăcere și pe care noi, ca părinți, nu reușeam să o rupem complet.
O resto si pe aver rig
