Era o dimineață tare ploioasă în orașul Timișoara. Norii cenușii pluteau deasupra clădirilor vechi, iar străzile erau goale, cu excepția câtorva trecători grăbiți. Printre aceștia se număra și Ana, o fetiță de doar zece ani, cu un rucsac mare, care-i acoperea umerii subțiri. Părul ei umed se agăța de față, dar ochii căprui străluceau de intensitate și hotărâre.

Ana era o luptătoare. Dar nu într-un sens clasic, ci mai degrabă într-un mod pe care foarte puțini l-ar înțelege. În fiecare dimineață, ea traversa orașul pentru a ajunge la spitalul de pediatrie, unde își vizita fratele mai mic, David, care se lupta cu o boală gravă. Umerii ei, atât de mici, erau încărcați cu o iubire și o compasiune enorme.

Curajul de a înfrunta frica
Pe lângă boala lui, David avea nevoie de toate îmbrățișările și cuvintele de încurajare pe care doar sora lui le putea oferi. Așa că Ana își strângea bine rucsacul, își ștergea rapid lacrimile și pornea cu un curaj incredibil spre spital.„E totul bine, David!” spunea ea în fiecare zi, cu glasul ei melodios, care încerca să ascundă frica. „Astăzi vom juca ceva special!” Dar, în interiorul ei, o frică profundă își făcea loc, temându-se de fiecare dată că poate fi ultima oară când îl vede. Curajul ei strălucea, chiar și prin cea mai întunecată negru, dar era tot timpul o luptă.

O zi care schimbă totul
La ușa spitalului, inima îi bătea cu putere. Auzind ecoul pașilor ei pe holuri, era un memento constant al bătăliei pe care o duceau zilnic. „Bună dimineața, Ana!” o salută asistenta, cu un zâmbet blând. „Ești pregătită să-l vezi pe David?” Ana înclină din cap, dar inima îi bătea mai tare. Vocea asistentei suna atât de liniștitoare, dar în același timp, adâncea teama de a nu-l găsi pe David ca de obicei.

O resto si pe aver rig