Femeia care mă abandonase pentru a-și reface viața alături de un bărbat care nu mă dorea ajunsese acum, la bătrânețe, singură, bolnavă și lăsată pe drumuri de propriile ei alegeri. Când a pășit în sala de judecată, sprijinită într-un baston vechi, nu mai avea nimic din mândria de altădată. Era doar o umbră. S-a așezat pe banca acuzaților fără să ridice ochii spre mine, fără să știe că tânăra judecătoare care îi ținea destinul în mâini era chiar fetița pe care o lăsase în frig, la poarta orfelinatului, cu 30 de ani în urmă.Avocatul reclamantului cerea aplicarea legii cu strictețe: evacuarea imediată. În sală s-a așternut o liniște mormântală. Toată lumea aștepta decizia mea. Simțeam cum roba grea mă strânge, iar trecutul mă izbește în piept cu o forță uriașă. Legea era de partea reclamantului, dar dreptatea purta o altă mască.

Capitolul III: Sentința care a schimbat două vieți
Am privit-o fix din spatele instanței. Am lăsat ciocanul de justiție deoparte și, cu o voce calmă dar fermă, am început să vorbesc, ieșind din tiparul rece al codului de procedură civilă:

— Doamnă Elena Vasiliu, instanța a analizat documentele. Juridic, datoria există. Însă moral, această instanță refuză să arunce un om în stradă fără o soluție de asistență socială de urgență. Cererea de evacuare se suspendă pentru o perioadă de șase luni, timp în care reclamantul este obligat să accepte eșalonarea sumelor.

Femeia a ridicat brusc ochii, plini de lacrimi de recunoștință. M-a privit lung, încercând parcă să deslușească trăsăturile feței mele sub lumina reflectoarelor din sală. Ceva din privirea mea a făcut-o să tresară. După ce am declarat ședința închisă, am cerut grefierului să o invite pe bătrână în biroul meu privat. Când a intrat tremurând, m-am ridicat de la birou, mi-am scos roba și m-am apropiat de ea. I-am întins hârtia veche și îngălbenită pe care scria: Centrul de plasament nr. 3 – 1996.

O resto si pe aver rig