…pentru că tăcerea aceea grea a pădurii s-a spulberat într-o clipă.
Nu semăna cu un simplu ecou.
Țipătul ei a alergat departe, printre trunchiuri, s-a agățat de crengi și, pentru o secundă, părea că pădurea însăși îi răspunde.
La început s-a strecurat un foșnet.
Apoi încă unul, mai aproape.
Agentul din dreapta a înțepenit cu mâna suspendată în aer.
— Ai auzit? a șoptit, abia descleștând buzele.
Șoferul a mormăit o înjurătură, reținut.
— Stai calm, o fi vreun animal…
Numai că nu suna deloc a animal obișnuit.
Din beznă au început să ciupească spațiul lumini mici, neliniștite.O lanternă.
Încă una.
Și încă una.
În câteva secunde, poienița nu mai era a lor.
Din toate părțile au năvălit oameni. Bărbați în haine de vânătoare, cu lanterne și bastoane, câțiva ținând câini în lesă, câini care mârâiau joase, ca un avertisment.
— Stai! Poliția! s-a rostogolit peste ei o voce puternică.
Cei doi agenți au încremenit pe loc.
Fata de pe bancheta din spate a rămas nemișcată.
Doar i-a privit, cu atenție.
Ușa mașinii s-a trântit deschisă brusc. Un bărbat solid, trecut bine de 50 de ani, cu o lanternă în mână, și-a fixat privirea direct spre ei.
— Ce faceți aici? a întrebat rece, fără să clipească.
Agentul a încercat un zâmbet incomod.
O resto si pe aver rig
