M-am întors brusc. Ploua tot mai tare, iar printre picături am zărit o femeie în palton bej, ținând în mână un buchet de flori ude. Părea pierdută, dar în ochii ei se citea o tristețe familiară.
— Scuzați-mă… a spus ea încet. Nu voiam să vă deranjez.
Am dat din cap, uimit. Nu era nimeni altcineva în tot cimitirul.
— Nu-i nimic, i-am răspuns. Doar curățam mormântul soției mele. Mâine… mă însor din nou.
Femeia m-a privit cu o blândețe ciudată. A făcut câțiva pași spre mine și a pus florile lângă crizantemele mele.
— Și eu am pierdut pe cineva, a spus ea. Soțul meu. Tot într-un accident.
Tăcerea care a urmat a fost apăsătoare, dar cumva liniștitoare. Doi străini, legați de aceeași durere, stăteau în ploaie fără să-și spună nimic. Doar ascultam cum vântul lovea crucile și frunzele ude foșneau sub picioarele noastre.Am simțit o nevoie neașteptată să vorbesc. I-am povestit tot: cum am iubit, cum am pierdut, cum am crezut că n-o să mai pot trăi. Ea asculta în tăcere, fără să mă întrerupă, cu privirea pierdută pe piatra funerară.
— Știți, a spus ea după o vreme, oamenii dragi nu mor cu adevărat. Doar pleacă puțin mai devreme. Dar când cineva găsește curajul să iubească din nou, sufletul lor se bucură acolo sus.Vorbele ei mi-au rămas în minte. Nu știu de ce, dar am simțit că femeia asta a apărut acolo ca un semn. Poate trimis chiar de cea pe care o pierdusem.
După câteva clipe, a zâmbit trist și s-a îndepărtat printre cruci. Am vrut să-i cer numele, dar ploaia a acoperit totul. Când m-am uitat din nou, dispăruse.
Am rămas singur, cu palmele ude și inima strânsă. M-am aplecat din nou și am șters ultima pată de pe piatră. Atunci am văzut ceva ciudat: printre picături, pe piatra rece, apăreau niște urme — ca și cum cineva ar fi trasat cu degetul un cerc mic și o inimă în mijloc.
Am clipit, crezând că mi se pare. Dar simbolul era acolo. M-am aplecat și am atins piatra. Era caldă.
O resto si pe aver rig
