Am luat cutia în brațe și am coborât-o încet în sufragerie. Afară ploua mărunt, iar în casă era liniștea aia apăsătoare care te face să auzi până și tic-tacul ceasului din bucătărie.
Am început să răsfoiesc fotografiile una câte una.
Tata era tânăr. Zâmbea larg în aproape fiecare poză. În unele apărea lângă mama mea biologică, o femeie blondă, cu ochi mari și calzi. În altele eram doar eu și el, în parc sau la mare, pe vremea când încă mai purtam codițe strâmbe și adidași cu scai.
Și atunci am găsit plicul.
Era ascuns între două albume, lipit aproape de f„Pentru Ana. Să citească atunci când va fi destul de mare.”
Mâinile au început să-mi tremure.
Nu recunoșteam scrisul, dar ceva în mine știa deja că era al lui.
Am desfăcut încet plicul și am scos o foaie împăturită de mai multe ori.
Hârtia mirosea a vechi. A timp trecut.
„Ana,
Dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt lângă tine. Și dacă s-a întâmplat asta, înseamnă că adevărul pe care l-am ascuns a ieșit, într-un fel sau altul, la suprafață.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Am continuat să citesc.
„Nu a fost un accident.”
Am rămas nemișcată.
O resto si pe aver rig
