Dar într-o seară ploioasă, a intrat în apartamentul meu cărând ceva care mi-a făcut instantaneu stomacul să se întoarcă.
L-a ținut în palmă, cu fața palidă. „Ce este asta?”, a șoptit ea.
Arăta ca un os. Un os mic, curbat, ușor îngălbenit. Avea cam cinci centimetri lungime, cu o articulație la un capăt și o suprafață netedă și lustruită. Arăta tulburător de mult ca ceva ce ar putea aparține unui deget de la mână. Sau unui deget de la picior. Sau altceva la care nu voiam să mă gândesc.
Sora mea lucra într-un magazin. O clădire veche. Genul ăla cu podele scârțâitoare, colțuri prăfuite și decenii de istorie uitată.
Îl găsise pe podea, lângă magazia din spate. Zăcea acolo. Fără explicații. Fără context. Doar un os mic și înfiorător care aștepta să fie descoperit.
În următoarele trei ore, am devenit antropologi criminaliști amatori. Am căutat pe Google. Am făcut fotografii. Le-am trimis prietenilor. Ne-am convins că era vorba de orice, de la un os de raton la un deget uman sau o recuzită dintr-o decorațiune de Halloween care căzuse dintr-un costum.
O resto si pe aver rig
