Școala de aviație este un privilegiu scump. Când am împlinit optsprezece ani, am realizat rapid că resursele modeste ale familiei noastre nu puteau acoperi taxele de școlarizare nici măcar pentru un singur semestru, darămite pentru amândoi. Tatăl nostru, un mecanic simplu, și mama, asistentă medicală, s-au oferit să facă un împrumut uriaș, punând casa la pământ gaj.
Nu am putut accepta asta. Nu puteam risca siguranța părinților noștri pentru un vis care nu avea nicio garanție.
Așa că am luat o decizie radicală. Timp de patru ani, am amânat admiterea la academie și am plecat la muncă în străinătate. Am lucrat în construcții, în depozite frigorifice și la curățenie, adesea legând ture de câte 16 ore pe zi. În timp ce tinerii de vârsta noastră mergeau la petreceri și se bucurau de studenție, noi împărțeam o cameră mică la un subsol, mâncam cea mai ieftină hrană și adunam fiecare cent.
Fiecare bancnotă economisită nu era doar ban, ci o milă de zbor mai aproape de casă. În acele nopți de iarnă, când mâinile ne erau crăpate de frig și spatele ne durea de la munca fizică, ne uitam pe telefoane la manuale de aerodinamică și meteorologie. Ne ascultam unul pe altul, ne testam cunoștințele teoretice și ne repetam: „Încă puțin. Încă o zi. Visul nu moare.”
Capitolul 3: Momentul în care totul a fost la un pas să se prăbușeascăCând am strâns în sfârșit suma necesară, ne-am întors în țară și ne-am înscris la cursurile de zbor. Însă aviația nu testează doar contul bancar, ci și psihicul. Orele de simulator, examenele teoretice extrem de stricte și presiunea constantă de a nu greși nicio procedură ne-au adus la limita epuizării.
Cel mai greu moment a venit în timpul zborurilor de calificare instrumentală. Călin a trecut printr-un moment de blocaj sever în timpul unei simulări de urgență pe timp de noapte. Instructorul, un pilot veteran cu o privire de gheață, a bătut în bordul simulatorului:
— Dacă nu poți gestiona stresul unei pierderi de presiune într-un mediu controlat, nu ai ce căuta cu 180 de suflete în spate! Poate ar trebui să vă căutați altă meserie, băieți.
Călin a ieșit din clădire dărâmat. S-a așezat pe treptele academiei, cu capul în mână, și mi-a spus cu o voce stinsă:
O resto si pe aver rig
