Când am ieșit din sala de judecată, s-a oprit în fața mea și m-a îmbrățișat — strâns, lung, cum îmbrățișezi pe cineva pe care nu sperai să-l mai vezi vreodată.
— Mi-ai salvat viața, a șoptit.
— Nu. Am plătit doar o datorie foarte veche.
A râs printre lacrimi — și era același râs cald pe care mi-l aminteam din clasă, de parcă anii nu trecuseră deloc.
— Niciodată nu m-am gândit că o să te mai văd.
— Nici eu. Dar cred că lucrurile care contează au un mod ciudat de a se întoarce.
Câteva luni mai târziu, mi-a telefonat. Nu pentru un alt caz.
— Vreau să-ți arăt ceva.
M-a dus în fața unei școli de cartier — o clădire modestă, cu tencuiala scorojită și un gard vopsit de curând.
— M-am întors, a spus. Nu cu normă, dar vin în fiecare zi. Ajut copiii care au nevoie. Exact cum făceam și atunci.
Am zâmbit.
— Și… mai gătiți în plus?
A râs.
— În fiecare zi.
O resto si pe aver rig
