O distanță care poate nu mai este ură, dar nici indiferență. Ceva între cele două, greu de definit. David, la rândul său, își ține cuvântul, discret, retras din mass-media. Nu mai este în centrul poveștii, dar este încă acolo. Acel gest de a-i returna milionul ca parte a acordului.
Acest gest, pe care nimeni nu i l-a cerut, pe care nimic nu l-a făcut obligatoriu, este poate cea mai elocventă propoziție din toată povestea asta. Unele legături rezistă la orice. Jady crește. Acum sunt suficient de mari pentru a începe să-și formeze propriile opinii despre evenimentele care au precedat și au urmat morții tatălui lor.
Vor încerca ei într-o zi, când vor avea mai multă perspectivă, să înțeleagă versiunea Laurei asupra poveștii? Vor încerca ei într-o zi, peste 20 sau 30 de ani, să se așeze cu sora lor mai mare pentru a dezbate ce au făcut adulții cu moștenirea lor? Nimeni nu poate ști. Dar posibilitatea există; este mică, este îndepărtată, dar există.
Și apoi apare filmul ăsta, această nouă bombă cu ceas. Acest proiect care îi va obliga pe toți – pe Latitia, Jade, Joy, publicul, presa – să se repoziționeze, să aleagă din nou o tabără, să dezbată încă o dată cine a avut dreptate, cine a greșit, cine a suferit cel mai mult, cine a meritat ce? Ca și cum anii n-ar fi fost de ajuns.
Dar poate că tocmai acesta este scopul. Laura nu face acest film pentru a reaprinde războiul. Ea îl face să nu mai fie definit de război. Există o diferență fundamentală între a ataca pe cineva și a-ți spune propria poveste, între a încerca să distrugi și a încerca să exiști. Laura a ales să existe după propriile reguli, cu propria voce, și ce se întâmplă dacă asta e tulburător?
O resto si pe aver rig
