Dar ceea ce Laurei i-a luat mult timp să spună public a fost cât a costat-o cu adevărat acest război, nu în euro, ci în viață. În primul rând, cariera ei de actriță; Laura Smet își construise un drum solid în cinematografia franceză, nu datorită numelui tatălui ei, ci prin propria muncă, propriile alegeri, propriile riscuri artistice.
Jucase în proiecte solicitante, primise recenzii respectuoase și începea să-și facă un nume într-o industrie care nu face economii pentru copiii vedetelor. Și apoi a izbucnit conflictul, iar ofertele de roluri au început să se diminueze. Acest fenomen, în industria cinematografică, nu este niciodată explicat.
Oficial, nimeni nu te sună să-ți spună că ezită să te angajeze pentru că ești în centrul unui scandal familial de mare amploare. Nimeni nu pune asta în scris, dar audițiile la care nu mai ești invitată, proiectele despre care auzi abia după ce au găsit pe altcineva, agenții care răspund mai lent – Laura a simțit toate acestea și, în interviurile recente, nu le minimalizează.
Ea precizează clar că această perioadă i-a pus cariera în așteptare într-un mod de care încă nu și-a revenit complet. Dar cea mai grea parte nu a fost cariera ei; ci felul în care oamenii o priveau. Pe stradă, la evenimente, în restaurante, o recunoșteau și se simțeau îndreptățiți să o judece. Unii i-au arătat solidaritate, sprijin sincer, dar alții – iar Laura vorbește despre asta cu o sinceritate rece – au privit-o ca și cum ar fi fost ticăloasa, cea care ataca văduva tatălui ei, cea care o rușina.
O resto si pe aver rig
