— O să regreți. Mama nu ți-a spus tot.
O spunea cu un zâmbet straniu, ca și cum mai păstrau o ultimă armă împotriva mea.
Iar când mama s-a întors din prag și m-a privit, am simțit că adevăratul secret abia urma să iasă la lumină…
Partea 2.
Ușa s-a închis în urma lor și, pentru prima oară în zece ani, în casă s-a așezat liniștea.
Nu o liniște bună.
Ci acea tăcere apăsătoare în care auzi și bâzâitul frigiderului, și propria respirație prea tare.
M-am lăsat pe canapea, cu privirea pierdută. Pe masă încă zăcea felicitarea pe care i-o scrisesem mamei. Mototolită. Pătată de cafea.
Am ridicat-o instinctiv și am rupt-o în două.
Telefonul a început să vibreze aproape imediat.
Mătuși.
Veri.
Cunoștințe.Unii mă înjurau fățiș. Alții încercau să mă „împace”.
— E mama ta, Gabriel.
— Orice ar fi, sângele apă nu se face.
— O să rămâi singur.
Nu am răspuns nimănui.
Pe la opt seara, s-a auzit o bătaie în ușă.
Era unchiul meu, Sorin, fratele tatălui.
Nu-l mai văzusem de aproape un an.
A intrat fără vorbe inutile, și-a scos geaca și m-a privit îndelung.
— Semeni cu taică-tu când se înverșuna.
Am schițat un zâmbet amar.
— Ai venit și tu să-mi spui că sunt un monstru?
El a clătinat din cap.
— Nu. Am venit să-ți spun un adevăr pe care trebuia să-l știi demult.
Mi s-a strâns stomacul.
Unchiul s-a așezat la masă și a oftat adânc.
— Tatăl tău știa ce făcea maică-ta cu banii.
Am încremenit.
— Ce vrei să spui?
— Cu ani buni înainte să moară, a făcut credite ca să acopere datoriile lui Alex. Pariuri sportive, păcănele… prostii.
Mi-au amorțit mâinile.
Alex?
Fratele care mereu „încerca să se pună pe picioare”?
O resto si pe aver rig
