Într-un interviu filmat, revenit frecvent în materialele care o prezintă, tanti Vasilica a explicat motivul într-un mod direct și fără înflorituri: le lasă celor de sus semnul unei lumini deoarece nu are pe nimeni care să-i aprindă o lumânare când va pleca. Din dialogul cu reporterul reiese că becul ar fi aprins de aproximativ un an și că intenția ei este să-l păstreze așa până când va muri.
„Îl las aprins până mor, că nu are cine să-mi aprindă lumânare. Lasă-l acolo să ardă.”
Întrebată dacă vorbește serios, femeia a confirmat: „Serios vorbesc. E de un an aprins.” În aceeași conversație apare și o estimare succintă a costurilor, pe care tanti Vasilica le minimalizează: „Cât plătesc pentru el? Trei lei?” — răspunsul sugerează că, pentru ea, prețul electricității nu concurează cu nevoia de a avea acea lumină constantă.Viața de zi cu zi: animale, sănătate și singurătate
Pe lângă gestul de a ține lumina aprinsă, filmările și postările care o au în prim-plan arată o femeie singură, trecută prin încercări recente: în această iarnă și-a rupt mâna și, de atunci, petrece mult timp în jurul casei, în compania câinilor pe care îi are. Animalele apar deseori în clipuri și par a fi principala ei consolare.
Într-o declarație care surprinde, tanti Vasilica spune că nu a mai mâncat de mai multe zile: „Nu am mai mâncat de vreo săptămână.” Reporterul observă că ea gătește pentru câini, iar răspunsul vine simplu: „Ei să trăiască, că ei mă apară.” Această mărturie evidențiază un paradox dur: îngrijirea animalelor pare prioritară, în timp ce propria alimentație este neglijată.
Vizibilă în mediul online, povestea ei a ajuns la oameni prin intermediul unor clipuri în care reporterii îi vizitează locuința și portretizează viața de zi cu zi a bătrânei. Deși subiectul a generat interes și empatie, narrativul principal rămâne acela al unei persoane în etate care se confruntă cu lipsa unei rețele de sprijin uman.
O resto si pe aver rig
