Casa de piatră de lângă râu devenise o oază de liniște, un loc unde aerul mirosea a lavandă, iar murmurul înăbușit al pârâului de munte ritma viața. Dar pentru Iușa, această liniște nu era nimic mai mult decât o statuie fragilă de sticlă. Știa că secrete atât de importante – un doctor decedat care se ridicase la statutul de vindecător al satului – nu puteau rămâne ascunse pentru totdeauna.
Schimbarea a început într-o noapte când vântul a izbit obloanele cu o forță neobișnuită și feroce. Zainab stătea lângă vatră și a perceput cu urechile ei ascuțite un sunet care nu aparținea furtunii: zgomotul ritmic al roților cu jante de fier și respirația grea și greoaie a cailor mânați la limită.
„Vine cineva”, a spus ea, vocea ei răsunând peste trosnetul focului. S-a ridicat, întinzând instinctiv mânerul micului cuțit de argint pe care îl folosea ca să tundă iarba – și după umbrele pe care încă le simțea plutind la marginea vieților lor.
O bubuitură asurzitoare a făcut să tremure ușa grea de stejar.
Iușa se îndreptă spre intrare, cu fața înțepenită în spatele măștii doctorului care fusese odată. Deschise ușa și văzu un bărbat ud leoarcă de ploaia înghețată, îmbrăcat în livrea pătată de noroi a unui mesager regal. În spatele lui, o trăsură neagră tremura, farurile pâlpâind ca niște stele pe moarte.
„Caut omul care repară ce aruncă alții”, gâfâi mesagerul, cu ochii ațintiți asupra interiorului căsuței confortabile. „Se spune în sat că o fantomă bântuie pe aici. O fantomă în mâinile lui Dumnezeu.”
O resto si pe aver rig
