— Ai ajuns, a spus încet.
Atât. Nici reproș, nici bucurie zgomotoasă.
Abia atunci am observat lucrurile mici. Geaca subțire, deși era frig. Pantofii uzați. Plicurile de pe masă, cu ștampile de la spitalul județean din oraș.
— Ești bine? am întrebat, din reflex profesional.
— Sunt, a răspuns repede. Prea repede.
M-a poftit să stau. Am simțit mirosul de ceai ieftin și de medicamente. Inima mi-a început să bată altfel. Nu ca la spital. Mai apăsat.
— Lucrezi tot la magazin? am întrebat.
— Nu. Am renunțat.
A tăcut. Am știut că ascunde ceva.
M-am ridicat și am deschis ușa camerei din spate. Acolo unde dormeam eu când eram copil. Patul era gol. Pe noptieră, o cutie de medicamente. Le-am recunoscut imediat. Nu era nevoie de analize.
— De cât timp? am întrebat, cu voce joasă.
S-a uitat în podea.
— De aproape un an.
Un an. Eu medic. Eu fratele ei. Și nu știam nimic.
O resto si pe aver rig
