Mi-am amintit brusc de nopțile în care ea venea de la muncă ruptă de oboseală și îmi punea mâncare în față. De banii puțini, de pantofii ei vechi și de manualele mele noi. De cum spunea mereu: „Tu să înveți. Eu mă descurc.”
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că aveai viața ta. Pentru că erai sus. Pentru că… m-ai făcut un nimeni.
Cuvintele mele. Întoarse ca un cuțit.
Am stat mult timp fără să vorbim. Apoi mi-a spus adevărul până la capăt. Vânduse ce mai avea prin casă. Trăia dintr-o pensie de boală de câteva sute de lei. Nu voia milă. Doar liniște.
În seara aia n-am dormit. Am stat pe scaunul din bucătărie, privind pereții. Mi-am dat seama că scara pe care credeam că am urcat era sprijinită pe spatele ei.
Dimineața, am sunat la spitalul unde lucram. Mi-am luat concediu. Apoi am dus-o la controale, am vorbit cu colegi, am mutat lucruri. Am adus mâncare, am schimbat soba, am plătit facturi restante.
Dar nu asta a fost cel mai greu.
Cel mai greu a fost să-mi cer iertare.
— Am fost orb, i-am spus. Nu mai bun. Doar orb.
A zâmbit.
— Știam că o să vezi, la un moment dat.
O resto si pe aver rig
