Punct de cotitură
Scrisoarea pe care am găsit-o sub pernă
Punctul de cotitură al poveștii nu a fost postarea, nici valul de mesaje, nici reacția rudelor. A venit la trei zile după aniversare, într-o seară liniștită, când am schimbat așternuturile și am găsit sub perna Amaliei o foaie împăturită. Pe ea desenase un tort, un fluture, trei baloane și multe inimioare. Sub desen, cu litere mari și inegale, scrisese o propoziție simplă despre faptul că mulți oameni i-au spus la mulți ani și că poate lumea nu este rea toată.

Am stat pe marginea patului cu foaia în mână și am plâns în tăcere. Nu pentru că propoziția era tristă, ci pentru că era prea matură pentru un copil de opt ani. Amalia nu spusese că lumea este bună. Spusese că poate nu este rea toată. În acea formulare mică se afla tot ce trăise ea: respingerea, speranța, prudența, dar și capacitatea de a primi lumină când apare.

Atunci am decis că nu voi lăsa acea zi să rămână doar o rană. Aveam să o transform în începutul unei tradiții. Nu una mare, nu una publică în sensul rece al cuvântului, ci una cu sens. În fiecare an, de ziua Amaliei, urma să trimitem urări altor copii care se simt uitați. Aveam să căutăm, prin grupuri de sprijin și comunități locale, familii care au nevoie de un mesaj, o felicitare, un desen, o dovadă că cineva își amintește. Dacă lumea nu știa să fie blândă de la sine, măcar puteam învăța o parte mică din ea.

O resto si pe aver rig