Prima cutie cu felicitări
În săptămânile următoare, Amalia și cu mine am cumpărat cartoane colorate, abțibilduri, plicuri și carioci. La început, am crezut că va fi o activitate mică. Apoi oamenii care văzuseră postarea au început să ceară adrese unde pot trimite felicitări sau nume de copii care au nevoie de urări. Am creat o listă cu ajutorul unei asociații locale. Nu publicam date personale, nu transformam copiii în imagini triste. Doar conectam oameni dispuși să trimită bunătate cu familii care acceptau să o primească.

Prima cutie cu felicitări a plecat într-o dimineață de sâmbătă. Amalia a lipit pe ea un fluture mare desenat de ea. Înăuntru erau urări pentru șapte copii. Un băiat care împlinea zece ani și nu fusese invitat niciodată la o petrecere. O fetiță care începea tratamentul pentru o boală grea. Un copil care se mutase de multe ori și nu avea prieteni apropiați. Amalia a scris încet, cu efort, câteva cuvinte pentru fiecare. Nu perfecte, dar sincere.

Când au venit primele răspunsuri, amalia a înțeles că durerea ei putea deveni punte. Un copil trimisese o fotografie cu felicitarea lipită pe perete. O mamă scrisese că fiul ei dormise cu plicul sub pernă. O bunică spusese că nepoata ei a zâmbit pentru prima dată în acea săptămână. Amalia asculta și își ținea mâinile împreunate în poală, cu o seriozitate care mă făcea să o văd mai mare decât era. Diferența ei, pe care unii o folosiseră ca motiv de evitare, devenea acum motivul pentru care alți copii erau văzuți.

Ziua în care Amalia a vorbit în fața clasei
Câteva luni mai târziu, învățătoarea a invitat-o pe Amalia să prezinte proiectul cutiilor cu felicitări în fața clasei. La început, m-am temut. Vorbitul în fața unui grup o obosea și o emoționa. Cuvintele i se amestecau uneori, iar copiii nu sunt mereu răbdători. Dar Amalia a vrut să încerce. Și-a pus agrafa cu fluture, a luat o felicitare colorată și a stat în fața colegilor ei cu picioarele ușor depărtate, ca să-și păstreze echilibrul.Nu a ținut un discurs perfect. A făcut pauze. A repetat unele cuvinte. A privit de câteva ori spre învățătoare. Dar a explicat, în felul ei, că un mesaj mic poate face un copil să simtă că există. A arătat felicitările, a povestit despre fluturi și a spus că oamenii diferiți nu au nevoie de milă, ci de prieteni care nu uită. În clasă s-a făcut o liniște atentă, nu acea tăcere stânjenită pe care o cunoșteam prea bine, ci una reală, vie.

O resto si pe aver rig