Drumul până în Spania a fost trei zile și trei nopți într-un microbuz în care nu puteai să întinzi picioarele. Mâncam pâinea de acasă rupându-o pe furiș, ca să nu văd cum se termină. Mă uitam pe geam la câmpurile care fugeau înapoi și îmi ziceam că mă întorc om, nu batjocura satului.

Baraca în care ne-au băgat era rece și mirosea a mucegai. Paturi supraetajate din fier, saltele subțiri, 8 oameni într-o cameră. Prima noapte am tremurat sub o pătură care mirosea a alți oameni și n-am închis ochii deloc.

La 5 dimineața ne-au scos pe câmp. Era încă întuneric, iar din pământul ud se ridica un miros greu, de glod și de rădăcină. Mi s-au udat pantofii din primul minut. Ne-au arătat cum se culege căpșuna și ne-au trimis pe rânduri, fiecare cu găleata lui.Provocările muncii agricole
Până la prânz aveam mâinile pline de zgârieturi de la spini și de la frunzele aspre. Sângera și nu apucam să mă șterg, că strigau la mine să nu rămân în urmă. Îmi ardeau șalele, îmi tremurau picioarele, iar soarele începuse să frigă ca focul.

Atunci l-am auzit pe patron, un spaniol gras cu ochelari de soare, care se plimba printre rânduri și râdea cu unul dintre șefi, arătând spre mine. Nu înțelegeam mai nimic din ce spunea, dar un băiat din Bacău mi-a tradus, rânjind: „Zice că ăsta micu’ nu ține nici 3 zile. Zice că se sparge până vineri.”

Am rămas cu găleata în mână, cu palmele pline de sânge, la mii de kilometri de mama și de vaca aia vândută degeaba, cu 30 de lei topiți deja pe drum. Și în clipa aia, în loc să plâng, am simțit ceva ce nu mai simțisem niciodată. Nu ura. Ci o hotărâre rece, ca fierul.

Transformarea și succesul
În seara aia n-am mâncat, doar mi-am spălat mâinile într-o găleată cu apă rece și m-am uitat la ele cum tremură. A doua zi m-am întors pe câmp înaintea tuturor. Și a treia. Și a patra.

În baracă, ceilalți se împărțeau în două tabere. Unii plângeau după casă și, după 2 săptămâni, își făceau bagajul și plecau, exact cum spusese primarul. Alții, mai ales cei mari, veneau seara cu sticla și beau până cădeau, iar dimineața culegeau ca somnambulii, cu ochii roșii. Eu nu eram nici într-o tabără, nici în cealaltă. Seara, în loc să beau sau să plâng, adunam de pe jos pliantele rupte de la magazin, ambalajele, hârtiile pe care le arunca patronul, și învățam cuvinte.

În al doilea sezon, patronul mă striga deja pe nume. În al treilea, mă punea să arăt noilor veniți cum se culege ca să nu strice fructul. Iar în al 4-lea an, într-o dimineață, m-a chemat deoparte și mi-a spus, într-o spaniolă pe care acum o înțelegeam toată: „Dorel, de mâine ești tu peste rânduri.”

Întoarcerea acasă
M-am întors definitiv în 2020, după 9 sezoane. Aveam 27 de ani, mâinile bătătorite și un plic pe care nu-l atinsesem. Puteam să rămân șef acolo toată viața, pe salariu bun. Dar eu nu voiam să fiu șefu’ altuia. Voiam pământul meu.

O resto si pe aver rig