Am umblat pe la Primărie, am întrebat, am semnat hârtii, și am luat în arendă 8 hectare la marginea satului — chiar pe locurile pe care le știam de copil. Oamenii au râs iar. „Căpșună? La noi? Se coace de porumb pământul ăsta, nu de fandoseli.”

Numai că eu nu mai eram băiatul de 17 ani. Adusesem din Spania tot ce văzusem în 9 ani: cum se pune folia, cum se pică apa la rădăcină, cum se alege răsadul, când se culege ca să ajungă fructul întreg la client. Primul an a fost crâncen. Dormeam pe câmp, mă trezeam iar la 5 dimineața, de data asta pe pământul meu. Dar când au dat primele căpșuni, erau așa cum le văzusem la ei: mari, roșii până în miez, dulci.O nouă generație
Iar ieri s-a întâmplat ceva care m-a dat peste cap. Terminasem de încărcat lăzile și mă spălam pe mâini la robinetul din curte, când am văzut la poartă un băiat. Stătea acolo de cine știe cât, frământându-și șapca în mâini, roșu la față de rușine. Slab, cu pantofi prăfuiți, cu o privire în care am recunoscut ceva.

— Bună ziua, a zis încet. Am… am auzit că luați oameni la căpșună.

Mi s-a pus un nod în gât cum nu mai avusesem de ani de zile. Mă vedeam pe mine, tremurând în microbuzul ăla vechi, cu 30 de lei strânși în pumn și cu toată lumea râzând în urma mea.

M-am apropiat de el, i-am întins mâna și i-am strâns-o zdravăn, așa cum n-o strânsese nimeni pe a mea la vârsta lui.

— Și eu am plecat cu 8 clase și cu 30 de lei în buzunar, i-am spus. 8 clase nu înseamnă că n-ai cap. Înseamnă doar că viața te-a grăbit. Mâine la 5 ești aici. Îți arăt eu cum se face.

O lecție de viață
Povestea mea este una de determinare și muncă grea, dar și de compasiune. Fiecare dintre noi are o poveste, iar ceea ce contează cu adevărat este cum alegem să ne scriem viitorul. Nu lăsați niciodată prejudecățile să vă definească. Viața poate fi plină de obstacole, dar cu perseverență și muncă, orice vis poate deveni realitate.

O resto si pe aver rig