Această inversare discretă a rolurilor a emoționat-o profund. Ea voise să îi dea lui curaj prin inimioare, dar copilul ajunsese să îi dea ei curaj prin felul în care le primea. În ochii lui Luca, fiecare inimă era o certitudine mică. În ochii Elenei, fiecare inimă era o dovadă că bunătatea încă circulă prin lume, chiar și atunci când veștile sunt grele.

Dezvoltare
Pe măsură ce zilele treceau, povestea inimioarei roșii s-a răspândit. Nu viralitatea în sine conta, ci valul de umanitate care venea odată cu ea. O clasă de copii a trimis un desen colectiv. O învățătoare a făcut un panou cu inimioare pentru Luca. O bătrână a trimis o fotografie cu o inimă cusută pe o batistă. Un tânăr artist a desenat un băiețel cu un ursuleț și o mie de inimi roșii în jurul lui. Fiecare gest adăuga o nuanță nouă poveștii.

Luca a început să își imagineze oamenii din spatele semnelor. Nu îi cunoștea, dar îi transforma în personaje. O inimioară venea, în mintea lui, de la cineva care avea un câine. Alta venea de la o bunică ce făcea prăjituri. Alta venea de la un copil care se gândea la el înainte de culcare. Aceste imaginații nu erau exacte, dar erau vindecătoare în sens emoțional. Îi dădeau sentimentul că lumea este populată de oameni buni.

În același timp, Elena era atentă să păstreze echilibrul. Nu voia ca Luca să creadă că inimioarele sunt o garanție sau o forță magică absolută. Îi prezenta totul ca pe o dovadă de iubire și sprijin, nu ca pe o promisiune medicală. Îl învăța, prin felul în care vorbea și acționa, că medicii se ocupă de corp, iar inimioarele ajută sufletul să nu se simtă singur. Această distincție era importantă, chiar dacă pentru un copil granițele dintre corp și suflet sunt mai blânde decât pentru adulți.

O resto si pe aver rig