Elena a început să păstreze capturi de ecran cu mesajele cele mai frumoase. Le salva într-un dosar, gândindu-se că într-o zi Luca va fi mai mare și va putea înțelege mai bine ce s-a întâmplat. Va vedea că, într-o perioadă grea, oameni necunoscuți au trimis inimioare roșii pentru el. Va înțelege că lumea poate fi dură, dar poate fi și tandră. Va înțelege că un copil vulnerabil poate trezi în ceilalți o bunătate pe care, de multe ori, viața grăbită o ascunde.

Mama între speranță și oboseală
Elena trăia două realități în același timp. În fața lui Luca, era mamă, adăpost, voce calmă, mână caldă și zâmbet forțat uneori până la durere. În interior, era o femeie care se temea, care obosea, care citea prea mult, care se ruga în felul ei tăcut și care își ascundea lacrimile pe coridor. Inimioarele roșii nu îi luau povara, dar îi aminteau că povara nu este complet invizibilă.

Uneori, noaptea, când Luca dormea, Elena recitea mesajele. Unele erau simple, formate doar dintr-o inimă. Altele conțineau gânduri lungi, povești personale, promisiuni de rugăciune sau cuvinte despre curaj. Ea știa că lumea digitală poate fi superficială, dar în acele nopți a văzut și partea ei luminoasă: capacitatea de a uni oameni aflați la distanță în jurul unei fragilități reale.

Existau zile în care rezultatele nu aduceau vești clare, iar Elena simțea cum speranța se subțiază. În acele zile, Luca părea uneori cel care o trăgea înapoi spre lumină. Îi arăta inimioarele, le număra, le compara, se bucura de fiecare nouă apariție. Pentru el, speranța nu era un concept complicat. Era ceva ce se putea vedea pe ecran și pe perete, ceva roșu, rotund, repetat, trimis de oameni.

O resto si pe aver rig