În jurul lui Luca, lumea adulților era plină de termeni greu de înțeles, programări, fișe, rezultate, tratamente, recomandări, nopți fragmentate și priviri îngrijorate. Lumea copilului, însă, era alcătuită din alte repere: ursulețul de pluș de pe pernă, desenele lipite pe perete, glasul mamei, gustul supei calde, vizitele rare, lumina dimineții și inimioarele roșii care apăreau una câte una pe telefon. Fiecare inimioară devenea o mică promisiune afectivă, un fel de bătaie de inimă venită din afară, ca și cum lumea întreagă ar fi respirat o clipă împreună cu el.

Într-o epocă în care oamenii trec rapid peste imagini, reacții și mesaje, povestea lui Luca amintește că uneori un gest simplu poate conta enorm pentru cel care îl primește. O inimă roșie trimisă fără efort poate fi citită de un copil ca o dovadă de grijă. Un comentariu scurt poate deveni un motiv de zâmbet. O distribuire poate aduce un val de căldură într-o familie care se simțea singură. Iar atunci când un copil aflat într-un pat de spital privește ecranul și vede că sute de oameni i-au trimis același semn, lumea nu mai pare atât de departe.

Context
Luca avea șase ani și o sensibilitate aparte pentru lucrurile mici. Îi plăceau mașinuțele galbene, norii în formă de animale, clătitele cu margini crocante și poveștile în care personajele slabe deveneau curajoase fără să devină dure. Era un copil curios, cu ochi mari, mereu atenți la detalii. Înainte ca spitalul să devină parte din viața lui, obișnuia să alerge prin curtea blocului, să adune pietricele, să pună întrebări despre stele și să adoarmă greu, pentru că mintea lui găsea mereu încă un lucru de întrebat.

O resto si pe aver rig