Mama lui, Elena, era genul de femeie care își purta oboseala cu discreție. Nu se plângea ușor și nu își lăsa frica să se vadă în fața copilului. Avea o blândețe care nu era slabă, ci încăpățânată. În zilele bune, reușea să transforme orice colț al casei într-un spațiu cald. În zilele grele, își strângea umerii, își așeza părul la spate și continua. Viața nu îi oferise multe pauze, dar Luca îi dăduse un motiv să rămână dreaptă chiar și atunci când se simțea pe punctul de a se prăbuși.

Primele semne ale problemei apăruseră treptat, cu oboseală, lipsă de poftă de joacă și o paloare pe care Elena a observat-o înaintea tuturor. La început, oamenii din jur au pus schimbarea pe seama creșterii, a unei răceli prelungite, a vremii sau a oboselii. Dar mamele au uneori o formă de atenție care nu se lasă păcălită de explicații comode. Elena simțea că ceva nu era în regulă. Nu știa ce, nu voia să se gândească la scenarii grele, dar inima ei era neliniștită.

Au urmat drumuri la medic, așteptări pe holuri, rezultate, întrebări și zile în care casa părea să respire altfel. Pentru Luca, totul era confuz. Nu înțelegea de ce mama îl privea uneori prea mult, de ce oamenii vorbeau încet când intrau în cameră sau de ce desenele animate nu mai reușeau să alunge complet tăcerea. Pentru Elena, fiecare zi devenise un exercițiu de echilibru între adevăr și protecție. Trebuia să îi spună copilului suficient cât să nu se simtă mințit, dar nu atât de mult încât să îl sperie.

Când spitalizarea a devenit necesară, camera albă a înlocuit camera de acasă. Pijamalele moi au fost așezate într-o geantă, ursulețul preferat a fost pus deasupra, iar Elena a încercat să facă totul să pară o etapă, nu o ruptură. Pentru un adult, spitalul poate fi un loc al îngrijirii și al speranței, dar pentru un copil este și un loc al necunoscutului. Miroase diferit, sună diferit, are reguli, ore, oameni noi, uși care se deschid și se închid, aparate care clipesc și momente în care timpul pare foarte lung.

O resto si pe aver rig