Într-o seară, când ploaia bătea ușor în geamul spitalului, Elena a deschis telefonul și i-a arătat fotografii de acasă. Camera lui, cana preferată, desenul lipit pe frigider, papucii mici de lângă pat. Luca a privit imaginile cu o nostalgie pe care un copil nu ar trebui să o simtă atât de devreme. Atunci, mama a simțit că trebuie să aducă spre el nu doar imagini din casă, ci și oameni, gânduri, semne de iubire.

Așa s-a născut ideea inimioarei roșii. Elena a făcut o fotografie simplă, fără dramatism, cu mâna lui Luca ținând ursulețul. A scris câteva rânduri despre curajul lui, despre ziua grea și despre faptul că fiecare semn de încurajare îl ajută să zâmbească. A ales o inimioară roșie ca simbol, pentru că era simplă, caldă și ușor de înțeles. Pentru Luca, roșul era culoarea vieții, a baloanelor de ziua lui și a creioanelor pe care le folosea pentru a desena soarele când nu găsea galben.

Inimioara roșie ca limbaj al afecțiunii
O inimioară roșie este, în aparență, un semn mic. În lumea digitală, oamenii o trimit repede, uneori fără să se oprească prea mult asupra ei. Dar simbolurile își schimbă greutatea în funcție de locul în care ajung. Pe ecranul unui copil aflat într-un pat de spital, o inimioară roșie nu mai este o reacție obișnuită. Devine un semn că cineva s-a oprit o clipă, a văzut povestea și a trimis un strop de căldură.

Elena nu a promis niciodată că inimioarele vor face ceea ce aparține medicilor, timpului și organismului. Dar i-a spus lui Luca, într-un limbaj pe care el îl putea primi, că oamenii care trimit inimi roșii îi trimit curaj. Pentru un copil, curajul este uneori mai ușor de imaginat dacă are o formă. Iar forma aceea, simplă și roșie, a devenit pentru Luca o colecție de bătăi de inimă venite din lume.

O resto si pe aver rig