În primele ore, au apărut câteva reacții. Apoi mai multe. Prieteni, rude, vecini, foști colegi ai mamei, oameni care nu îl cunoșteau personal, dar care fuseseră atinși de imagine, au început să trimită inimioare. Fiecare notificare făcea telefonul să lumineze scurt, iar Luca ridica ochii. La început, privea nedumerit. Apoi a început să le numere. Fiecare inimă roșie îi părea o mică vizită.

În acea seară, camera de spital s-a schimbat. Pereții au rămas albi, aparatele au rămas aceleași, mirosul de dezinfectant nu a dispărut, dar atmosfera a devenit mai caldă. Luca nu mai era doar un copil bolnav într-un pat. Era un copil către care se îndreptau gânduri. Iar pentru Elena, acest lucru a avut o forță neașteptată. Nu era singură cu frica ei. Oamenii, chiar și necunoscuți, se adunaseră în jurul copilului printr-un semn simplu.

Eveniment principal
Evenimentul principal al poveștii nu a fost o zi spectaculoasă, ci o acumulare de gesturi mici care au transformat felul în care Luca își trăia suferința. Dimineața, când se trezea, cerea telefonul pentru a vedea câte inimioare mai apăruseră. Uneori găsea zece, alteori cincizeci, alteori sute. Nu înțelegea algoritmi, rețele sociale sau felul în care o postare ajunge la oameni. În mintea lui, fiecare inimă venea de la cineva care își amintea de el.

O resto si pe aver rig