Era o dimineață rece de toamnă în București, iar frunzele îngălbenite cădeau pe trotuar. Mihai, un băiat de șaisprezece ani, se plimba lipsit de vlagă pe străzile orașului, gândindu-se la toate deciziile pe care le luase și la cele pe care trebuia să le facă. Era o zână sătească. Doar câțiva cunoscuți și prieteni îi mai știau numele. Ceilalți treceau pe lângă el, uneori, cu un zâmbet de complezență, dar niciodată cu un interes real.
Mihai era o persoană retrasă, dar în interiorul său ardeau dorințe puternice. Dorea să fie văzut, să fie auzit. „Acel mic gest cu mâna… nu înseamnă doar „salut”. 💔 Înseamnă: „te rog, nu mă lăsa.””, își spunea mereu, gândindu-se la visele sale neîmplinite.
În acea dimineață, s-a hotărât să viziteze parcarea din fața școlii, acolo unde își petrecuse multe ore cu prietenii săi. Dar acum, prietenii plecaseră, iar el se simțea mai singur ca niciodată. Și-a întins mâna cu un gest automat, căutând să cuprindă lumea în jurul său. Oamenii au ocolit cu indiferență. Niciunul nu s-a oprit. „Te rog, nu mă lăsa,” își murmură el, dar ecoul cuvintelor lui a fost doar o adiere slabă în vântul rece.
Mihai s-a așezat pe o bancă și a privit cerul, aproape plângând. Era un tânăr fragil, cu părul în dezordine și ochii verzi plini de tristețe. Se gândea la Ana, fetița care îi căzuse cu tronc cu câteva luni în urmă. Îi plăcea să o privească de la distanță, admirându-i zâmbetul cald, dar acum ea își văzuse de drum, de parcă nu ar fi existat niciodată.
O resto si pe aver rig
