Azi, fără tărie, Mihai a simțit cum inima lui se sfâșie. Se întreba dacă Ana a simțit vreodată disperarea lui. Dacă a văzut în privirea lui acel gest mic, dar atât de plin de dorință. A adunat curajul și a decis să o caute.
„Nu o să mă lași?”, i-a spus el cu o voce tremurândă în minte, imaginând că ar putea să-i răspundă.
A pornit spre liceu cu speranța că o va întâlni, visând la toate cuvintele pe care le-ar fi spus, la emoțiile pe care le-ar fi împărtășit. Dar intrând în curtea școlii, a dat de mulțimea de colegi, fiecare cu visele și problemele lui. Și nu a putut găsi curajul să i se alăture.
S-a așezat, din nou, pe o bancă, simțindu-se și mai îndepărtat. „Acel mic gest cu mâna… nu înseamnă doar „salut”. 💔 Înseamnă: „te rog, nu mă lăsa.” Câte zile să mai aștept?!”
După câteva momente, a văzut-o: Ana stătea de vorbă cu alți colegi, râzând cu voce tare, încercând să fie în centrul atenției. Oare știa cât de mult îi lipsea? Câțiva pași și aș vrea să strig, să-i spun tot ce simt. Dar gura îi era uscată, iar cuvintele nu au ieșit. Tot ce a reușit a fost să ridice mâna, să realizeze din nou acea miză, acel mic gest cu mâna…
Dar Ana, dintr-o dată, s-a întors, privind în direcția lui. A simțit cum inima lui a sărit în piept. Să fi fost că ea a observat, că a înțeles? A zâmbit, iar Mihai a simțit o rază de speranță. Dar apoi, a întors privirea spre prietenii ei, zâmbetul dispunându-se treptat.
„Te rog, nu mă lăsa”, a rostit din nou în minte. Dar se simțea pierdut, învăluit în aripa neagră a descurajării.
A văzut cum Ana s-a îndepărtat, iar mâinile lui s-au înclinat de jale, lăsându-se pe spate pe banca rece. Totul părea să dispară în jurul lui, vremea schimbându-se, dar durerea rămânând adânc în inima lui.Part 2
Timpul a trecut, iar Mihai s-a decis să se retragă din lume. „Acel mic gest cu mâna… nu înseamnă doar „salut”. 💔 Înseamnă: „te rog, nu mă lăsa.””, își repeta mereu, dar nimeni nu părea să-l audă. Era o păpușă fără sfori, care plutea fără țintă prin viață. Era invizibil, iar dorințele lui se topeau sub greutatea indiferenței oamenilor.
Pe parcursul următoarelor zile, a început să scrie. Seara, în camera lui, cu lumina slabă a unui birou vechi, a pus gândurile pe hârtie. Scria despre dragoste, despre frustrare, despre dorința de apartenență. „Te rog, nu mă lăsa”, era mantra lui, strigătul lui către lume.
Una dintre scrierile sale a ajuns în mâinile Anei. Unul dintre colegi l-a găsit și, curioasă din fire, a citit cu emoție. Ana a fost profund impresionată de cuvintele lui Mihai. A simțit o conexiune care o sfâșia. Dar în aceeași măsură, o panică crescândă, pentru că nu știa cum să reacționeze.
Într-o seară ploioasă, cu cerul înnorat, Mihai a deci să meargă în parc. De obicei, ploaia îi aducea liniște, dar azi era diferit. Gândurile îi zbura în toate direcțiile, mintea sa era agitată. Așa a aflat că Ana avea să vină să-l întâlnească. Refuzând să creadă, și-a strâns umerii și a așteptat în tăcere.
Apoi, la orizont, a zărit-o. Ana veni cu un pas nesigur, dar zâmbetul ei îi lumina fața. „Mihai, am citit scrierea ta”, a fost prima ei frază. Iar inima lui a început să bată cu putere.
O resto si pe aver rig
