de asta sunt aici, tată, lângă tine! Eu nu am copii, eu nu am părinți, eu n-am nimic! Și nu am avut niciodată în realitate! Eu doar pe tine te am, tată! Și vreau să fiu lângă tine până la capăt! Vreau să am grijă de fetița mea în fiecare zi, în fiecare noapte, până la capătul timpului! Te iubesc! Și, și după capătul timpului, te caut eu!”
Mesajul – tăios, dar cald – a fost receptat ca o promisiune pe care doi oameni și-o fac atunci când pierd pe cineva drag: rămânem în picioare pentru a avea grijă unul de celălalt. În el se citesc rezistența, loialitatea și felul în care responsabilitatea poate deveni, în vremuri grele, o ancoră.
Ritualurile de rămas-bun de la Cluj și momentul solemn de la Dej au adunat colegi de breaslă și prieteni vechi. Între lumânări și coroane, s-au spus povești și s-au rememorat roluri, iar tăcerile dintre oameni au ținut loc de discursuri. Iar lângă toate acestea, s-a văzut clar ce înseamnă, în practică, a fi „alături”: un pas făcut în același ritm, un umăr oferit când lacrimile apasă, o voce care știe când să tacă și când să rostească, simplu, „Sunt aici.”
La priveghi și la înmormântare, prezența lui Alin a fost marcată de gesturi mici, dar esențiale: o mână la spate când durerea lovea mai tare, un palton așezat pe umeri când vântul s-a întețit, o privire care spune destul fără să explice nimic. Între fotografii cu scene din teatru și florile așezate în jur, s-a ținut aproape de soția lui, atent la respirația ei, la mersul ei, la nevoia de liniște, în timp ce pașii au continuat, la propriu, pe aleile orașelor care le-au ținut prieteniile vii.
O resto si pe aver rig
