Am încremenit.
Tata murise cu trei ani în urmă. Nu mai aveam cum să-l întreb nimic.
— Cristina spune că bunicul știa toată povestea. Vlad venise să vorbească cu tine, dar bunicul i-a spus că ți-ai refăcut viața și că nu vrei să-l mai vezi vreodată.
— Nu e adevărat!
Vocea mi s-a rupt imediat după ce am strigat.
Îl știam pe tata. Cât de înverșunat mă protejase după tot ce se întâmplase. Și poate că, în capul lui, făcuse ce credea că e mai bine pentru mine.
Doar că a hotărât în locul meu.
Luca s-a apropiat încet.
Am început să plâng în șoaptă. Nu zgomotos, ci plânsul acela vechi, care vine după ani în care ai fost convinsă de ceva, iar acum afli că, poate, adevărul a fost altul.— Toată viața am crezut că ne-a abandonat…
Am stat așa, unul lângă altul, câteva minute, fără cuvinte.
Apoi am întrebat încet:
— Unde e acum?
Luca și-a coborât privirea.
— În Brașov.
Inima mi-a tresărit, de parcă cineva ar fi ciupit un fir invizibil.
— Da. Lucrează acolo de mulți ani. Cristina zice că nu și-a făcut altă familie.
Nu știam ce să simt. Furie. Ușurare. Regret. Toate odată, îngrămădite la aceeași masă.
— Știe de tine?
— Nu încă. Cristina a vrut întâi să vorbească cu mine.
În seara aceea aproape că n-am închis un ochi. Am stat la fereastră, răscolind cu privirea întunericul, și m-am întors prin toate camerele tinereții mele. Anii în care l-am urât. Serile în care m-am întrebat de ce nu a venit niciodată.
O resto si pe aver rig
