— Nici măcar nu o cunoști.
Zâmbetul i s-a stins.
— Ba da… o cunosc mai bine decât crezi.
Atunci nu am înțeles ce voia să spună. Anii au trecut, iar mama a continuat ( citește mai multe noutăți pe oi.ro ) să-l hrănească fără să dea explicații. Victor, în schimb, făcea tot ce putea ca să ajute. Iarna curăța zăpada din fața casei, repara gardul când se strica și aduna lemne fără să ceară nimic în schimb.
Totuși, în ochii mei rămânea doar omul fără adăpost din spatele curții. Apoi viața noastră s-a schimbat. Mama s-a îmbolnăvit de cancer. În doar câteva luni, femeia puternică pe care o știam s-a transformat într-o umbră. Cu două săptămâni înainte să moară, m-a chemat lângă patul ei de spital. Mi-a strâns mâna cu ultimele puteri.
— Fiona… trebuie să-mi promiți ceva.
Am încercat să-i spun să se odihnească, însă m-a oprit.
— Promite-mi că vei avea grijă de Victor.
Am simțit cum mă cuprinde din nou aceeași frustrare.
— De ce el? De ce întotdeauna el?
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Niciodată nu l-am iubit mai mult decât pe tine.
— Dar așa am simțit.
A închis ochii pentru câteva clipe.
— Știu… și îmi pare rău.
Am insistat să-mi spună adevărul, însă n-a făcut-o.
În schimb, mi-a șoptit altceva.
— Dacă vine Mark după ce nu voi mai fi… să nu-l lași să pună mâna pe cutia albastră.După ce mi-am înmormântat mama, omul fără adăpost din spatele casei mi-a dezvăluit cine era cu adevărat
Am promis, fără să înțeleg despre ce vorbește. Câteva zile mai târziu, mama s-a stins. După înmormântare, casa s-a umplut de rude și de oameni care încercau să mă consoleze. Unchiul Mark a început imediat să răscolească prin lucrurile mamei. Spunea că vrea doar să mă ajute să fac ordine.
Privirea lui, însă, era ațintită asupra unei cutii albastre pe care părea hotărât să o găsească. A doua zi dimineață, mi-am respectat promisiunea făcută mamei. Am pregătit o tocană și am dus-o lui Victor. Numai că adăpostul improvizat era gol. Pătura dispăruse. Lemnele erau aranjate. Nu mai era nici urmă de el. Am început să-l strig.
După câteva secunde, l-am văzut ieșind din spatele casei. Nu mai purta hainele vechi cu care îl știam. Avea un palton curat și era lângă un SUV negru. Dar ceea ce m-a făcut să îngheț a fost medalionul de argint din mâna lui. Era medalionul mamei. Cel despre care îmi spusese că îl pierduse când eram copil.
— De unde îl ai? am întrebat.
Victor l-a privit cu grijă.
— Mi l-a dat ea.
— Este imposibil. Mama l-a pierdut.
El a clătinat încet din cap.
— Așa a vrut să crezi.
O resto si pe aver rig
