…și această lecție nu mi-a adus pace imediată.
La câteva săptămâni după ce am pus temelia, telefoanele au început să sune mai des decât de obicei.
Unii m-au felicitat.
Alții m-au scos din minți.
Ruda mea, un văr de gradul trei pe care nu-l mai văzusem de douăzeci de ani, a sosit personal la vilă. A intrat fără să-și șteargă pantofii și a început să ridice vocea în mijlocul holului mare, sub un candelabru de cristal.
„Dai sute de milioane de lei prizonierilor și cerșetorilor? Și ce-i mai rămâne familiei?”
L-am privit calm.
„Familia mea nu a venit să mă caute când dormeam trei ore pe noapte ca să țin magazinele pe linia de plutire.”A plecat, trântind ușa.
Vestea s-a răspândit repede prin oraș. Unii angajați erau neliniștiți. Se temeau că schimbările vor aduce reduceri, restructurări și haos.
Alexandru a convocat o adunare generală la depozitul central din Craiova.
Nu a vorbit despre profituri.
Nu a vorbit despre cifre.
A vorbit despre oameni.
„Dacă un client intră flămând și pleacă umilit, vom pierde mai mult decât vânzări”, a spus el. „Am pierdut ceva din noi înșine.”
S-a lăsat o tăcere deplină.
Apoi a anunțat primul program al fundației: fiecare magazin va avea un raft special cu produse alimentare de bază – făină, ulei, zahăr, conserve – finanțate de fundație, pentru familii aflate în nevoie reală, recomandate de primării sau biserici.
Fără fotografii.
O resto si pe aver rig
