„Zainab?”, a întrebat el, observând schimbarea. A pus un pachet mic pe masă – pâine, poate, sau niște brânză. „Ce s-a întâmplat?”
— Întotdeauna ai fost cerșetor, Iușa?, a întrebat ea. Vocea ei suna gol, ca o trestie scârțâind în vânt.
Tăcerea care a urmat a fost lungă și grea, încărcată cu tot ce nu fusese spus.
— Ți-am mai spus asta, zise el, cu o voce lipsită de orice căldură poetică. Nu întotdeauna.
„Sora mea m-a găsit astăzi. Mi-a spus că minți. Mi-a spus că te ascunzi. Că mă folosești – întunericul meu – ca să stai în umbră. Spune-mi adevărul. Cine ești? Și de ce ești în această cabană cu o femeie pe care ai răpit-o la ordin?”
L-a auzit mișcându-se. Nu cum o luase la fugă, ci cum se apropia. A îngenuncheat la picioarele ei, genunchii lui lovind pământul tare cu un zgomot surd. I-a luat mâinile în ale sale. Tremurau.
— Am fost doctor, a mormăit el.
Zainab s-a retras, dar a rămas neclintit.
Acum ani de zile, a fost o epidemie în oraș. O febră. Eram tânără, arogantă. Credeam că pot vindeca pe toată lumea. M-am chinuit să muncesc până la moarte. Am făcut o greșeală, Zainab. O greșeală de calcul cu vopseaua. Nu am ucis un străin. Am ucis-o pe fiica guvernatorului provinciei. O fată care era puțin mai mare decât tine.
Zainab a simțit cum aerul dispăre din cameră.
„Nu mi-au luat doar titlul”, a continuat Iușa, cu vocea tremurândă. „Mi-au dat foc la casă. M-au declarat moartă. Am devenit cerșetoare, pentru că aceasta era singura modalitate de a dispărea. M-am dus la moschee să găsesc o modalitate de a muri încet. Dar apoi a venit tatăl tău. A vorbit despre o fată „inutilă”, o fată „blestemată”.”
Și-a apăsat mâinile pe fața ei. Ea a simțit umezeala lacrimilor lui – nu ale ei, ci ale lui.
„Nu te-am luat pentru că am fost plătită pentru asta, Zainab. Te-am luat pentru că, atunci când te-a descris, am înțeles că suntem la fel. Amândoi eram spirite. M-am gândit… M-am gândit că dacă te-aș putea proteja, dacă ți-aș putea arăta lumea prin cuvintele mele, poate aș putea să-mi recuperez sufletul. Dar m-am îndrăgostit de spirit. Și asta a fost complet neașteptat.”
Zainab a înlemnit. Trădarea era într-adevăr acolo – minciuna despre identitatea lui – dar era ascunsă sub un adevăr mult mai dureros. Nu era un cerșetor din destin; era unul din proprie voință, un om care trăia într-un purgatoriu pe care și-l crease singur.
„Focul”, a mormăit ea. „Aminah vorbea despre un incendiu.”
„Trecutul mă consumă”, a spus el. „Nu mi-a mai rămas nimic din acel om, Zainab. Doar cunoștințele necesare pentru a vindeca. Îi tratez în secret pe bolnavii din sat noaptea. De acolo provine cuprul suplimentar. Așa am reușit să vă cumpăr medicamentele săptămâna trecută.”
Continuare pe pagina următoare.Zainab și-a întins mâna, cu degetele tremurânde, și i-a mângâiat conturul feței. I-a simțit podul nasului, scobiturile din obraji, umezeala din ochi. Nu era monstrul pe care îl descrisese sora lui. Era un om frânt de propria umanitate, care încerca să se reîntoarcă.
— Ar fi trebuit să-mi spui, a spus ea.
„Mi-era teamă că, dacă ai ști că sunt doctor, mi-ai cere să repar singurul lucru pe care nu-l pot face”, a șoptit el, cu vocea înecată de emoție. „Nu-ți pot da înapoi vederea, Zainab. Îți pot da doar viața înapoi.”
Tensiunea din cameră se risipise. Zainab îl trase aproape și își îngropă fața în gâtul lui. Coliba era mică, pereții subțiri, iar lumea exterioară crudă, dar în mijlocul furtunii, nu mai erau fantome.
Au trecut anii.
Povestea „orbului și cerșetorului” a devenit legendă în sat, deși finalul s-a schimbat în timp. S-a observat că mica colibă de lângă râu se schimbase. Acum era o casă de piatră, înconjurată de o grădină atât de parfumată încât îți puteai găsi drumul prin ea.
Au observat că „cerșetorul” era, în realitate, un vindecător ale cărui mâini puteau calma febra mai bine decât orice chirurg renumit din oraș. Și au observat că femeia oarbă mergea cu o grație care făcea să pară că vede ceea ce alții nu vedeau.
O resto si pe aver rig
