În acel cadru, Isaiu a vorbit apăsat despre libertatea creației și despre felul în care munca artistică nu poate fi încorsetată în tabele sau în formulare.
Cu câteva luni înainte de moarte, actorul s-a alăturat colegilor de pe scenă și din fosă într-un protest de stare împotriva regulilor privind evidența timpului de lucru în instituțiile de spectacole. Printre participanți s-au numărat numeroși artiști de la teatru și operă, preocupați că **birocrația** ar reduce procesul creativ la o simplă listă de sarcini, transformând spontaneitatea în rutină.
Ultimul interviu al actorului Ioan Isaiu
În mijlocul mulțimii, Ioan Isaiu a explicat de ce munca scenică nu poate fi cuantificată mecanic. A subliniat că repetiția, documentarea, căutarea nuanțelor unui rol înseamnă timp fluid, uneori nocturn, alteori fragmentat, niciodată identic de la o zi la alta. Ideea de normare a creativității i s-a părut o neînțelegere de fond a profesiei.„Faptul că cineva vrea să-ți cronometreze gândul, să-ți cronometreze visul mi se pare total neavenit și venit de la oameni care sunt în necunoștință de cauză totală. Sunt absolut sigur că cei care s-au gândit la așa-zisa normizare, normatare a muncii actorului, a omului de cultură, a instrumentistului, a solistului, a balerinului nu înțeleg ce presupune această profesie”
Actorul a ironizat, cu o luciditate tăioasă, imaginea unui program strict de opt ore aplicat scenelor, sălilor de repetiții și baletului. Pentru el, impunerea unui orar rigid ignora realitatea exigenței fizice și a combustiei interioare a fiecărui spectacol.
„Hai să-l punem pe balerin opt ore să se antreneze și seara, la spectacol, să fie incapabil să urce pe scenă. Sau noi să lucrăm de la 9 la 15, de la 8 la 16 și pe la 11 facem și un spectacol: cine vine, vine, cine nu, ‘veniți la muncă, nu ne interesează’. Iar seara închidem teatrul, punem lacătul pe ușă și la revedere
O resto si pe aver rig
