— Doamna doctor, mama mea a zis că sunteți un înger.
Ana își duse mâna la gură, încercând să-și oprească lacrimile.
Dar nu mai putea.
Plângea.
Nu de tristețe.
Ci de ușurare.
Pentru că pentru prima dată în acea zi, cineva își amintea de ea nu ca de un medic.
Ci ca de un om.
Un coleg îi întinse o floare simplă.
— Știu că nu ai avut timp azi… dar vrem să știi că nu ești singură.
Ana privi în jur.
Toți acești oameni pe care îi ajutase în tăcere, fără să ceară nimic în schimb, erau acum acolo pentru ea.
Și în acel moment, a înțeles ceva important.
Uneori, nu ai nevoie de cadouri scumpe sau de petreceri mari.
Ai nevoie doar de recunoaștere.
De un „mulțumesc”.
De un „nu te-am uitat”.
O resto si pe aver rig
