Asistentele au zâmbit și mi-au spus că, uneori, medicamentele pot crea astfel de senzații.
Am plecat cu un semn de întrebare.
Poate chiar fusese doar în mintea mea.
Au trecut câteva săptămâni. Viața începea să revină la normal. Într-o zi, m-am întors la spital, de data asta ca vizitator. Am dus câteva lucruri pentru pacienți, un gest mic, dar simțeam nevoia să o fac.
Pe un panou de pe hol am văzut fotografii cu voluntari.
M-am apropiat… și am încremenit.
Era ea.
Aceeași fată.
Sub poză scria că petrece nopți întregi alături de pacienți, oferindu-le sprijin.
Nu fusese un vis.
O resto si pe aver rig
