Carmen s-a ascuns în spatele unui zid de cărămidă. Ușa a scârțâit când s-a deschis încet. Și apoi, întreaga ei lume s-a prăbușit.
Chipul care a apărut prin crăpătură era cel al fiului ei, Mateo. Era slăbit, bolnav, cu cearcăne sub ochi care îi făceau să pară scufundați. Dar era el. Băiatul ei era în viață.
Carmen nu s-a putut abține și a făcut un pas înainte în ploaie. Dar tânărul nu a zâmbit. Nu a alergat să o îmbrățișeze.
S-a făcut alb ca o cearșaf, a început să tremure de o teroare incontrolabilă și a făcut un gest disperat cu mâinile pentru ca el să plece. Fără să stea pe gânduri, l-a tras pe bătrân înăuntru și a trântit ușa grea, încuind-o din interior.
Carmen a înlemnit, udă leoarcă până la măduva oaselor. Fiul ei nu fusese răpit sau pierdut; fugea. Și adevărul terifiant pe care urma să-l descopere avea să o zdruncine complet.PARTEA A 2-A
Clicul metalic al lacătului a sfâșiat-o până la măduva oaselor mult mai mult decât 365 de zile de plâns constant. Carmen a alergat la ușa subțire de tablă și a început să o bată cu ambele mâini până s-au zgâriat.
„Mateo! Deschide ușa, te rog, sunt mama ta. Nu mă lăsa aici!”, a țipat ea, cu gâtul urât. Înăuntru, se auzeau doar pași și șoapte panicate.
În cele din urmă, bărbatul cu jachetă a deschis o mică crăpătură. „Nu țipa, doamnă, te rog”, a șoptit omul fără adăpost tremurând. „Dacă faci o scenă aici, tipii ăia înarmați vor veni după noi.”
„Ce tipi?”, a suspinat Carmen, împingând lemnul cu toată puterea.
O resto si pe aver rig
