Ana a pășit mai aproape, apropiindu-se de el. „Nu trebuie să te mai simți singur. Te rog, nu te mai îndepărta.”
Aceste cuvinte au fost ca un balsam pe o rană deschisă. „Dar asta este greu. Mi-e teamă”, răspunse Mihai, încruntat.
„Te voi ajuta. Nu voi permite să te simți așa, nu te voi lăsa”, i-a promis Ana, iar Mihai a simțit că gheața din jurul lui s-a topit. În acele momente, s-au înțeles și doi tineri s-au unit printr-o legătură profundă.
Dar, ca în orice poveste, nu a fost totul atât de simplu. La câteva zile după acea întâlnire, Mihai a aflat că Ana urma să se mute din București. Inima i s-a strâns, simțind că din nou se va termina totul. Era tot ce îi dorea, dar nu voia să o piardă.
Acel gest cu mâna nu mai însemna doar „salut”. Acum era o promisiune și o rugăminte. „Te rog, nu mă lăsa”, îi șoptea inima.
Lua decizia să-i scrie o scrisoare. A folosit fiecare picătură de emoție, dar cuvintele păreau să nu fie suficiente. Credea că o va pierde.
Scrisoarea a plecat, dar o privire nervoasă către telefonul său complica totul. Ana îi răspunsese cu un mesaj plin de căldură, promițând că va rămâne în contact. Dar inima lui Mihai nu era liniștită.Câteva zile au trecut, iar Mihai se simțea pierdut. Se îndoia de sentimentele lui, chiar și când primise acel mesaj. Acel mic gest cu mâna nu mai însemna sărbătoare sau bucurie. Era un strigăt de disperare. „Te rog, nu mă lăsa,” iar Ana era departe, cu deschiderea unui nou capitol în viața ei.
Într-o dimineață, cu o hotărâre de nezdruncinat, Mihai a decis să o caute. A aflat unde a fost mutată și a ajuns în fața noii ei case. Inima îi bătea puternic în piept. Ar fi avut curajul să o confrunte? Zâmbetul ei călduros, l-ar mai putut ajuta?
A bătut la ușă, iar o femeie pe la patruzeci de ani a deschis. „Ana s-a mutat la o conferință. O așteptăm, va reveni în curând”, a spus ea cu amabilitate.
O resto si pe aver rig
