Nu știusem de ce.
Am mers la poliție cu tot ce aveam.
La început, nu m-au luat în serios. Dar fotografia a schimbat totul.
După două săptămâni, m-au chemat.
— Avem motive să credem că părinții tăi nu au murit într-un accident, mi-a spus comisarul.
Am simțit că mă prăbușesc.
— Frânele au fost sabotate.
Nu mai era nicio îndoială.
Au urmat luni întregi de anchetă.S-a dovedit că omul acela, Stănescu, era implicat în lucruri murdare. Împrumuturi, presiuni, amenințări.
Tata încercase să iasă din tot.
Dar nu i s-a permis.
Când procesul s-a încheiat, am ieșit din tribunal și m-am așezat pe trepte.
Mihăiță a venit lângă mine.
— Gata?
M-am uitat la el.
La toți.
Nu mai erau acei copii speriați. Crescuseră. Învățaseră să râdă din nou.
— Da… i-am spus. S-a terminat.
În seara aceea am făcut ceva simplu.
Cartofi prăjiți cu ouă.
Muzică în sufragerie.
Gălăgie.
O resto si pe aver rig
