Ci plânsul ăla greu, al unui om care a dus prea mult timp o povară singur.
S-a așezat pe scaun și și-a acoperit fața cu mâinile.
— Am vrut să te protejez…
— De ce mi-ai spus că a fost accident?
Ea a ridicat ochii spre mine.
— Pentru că așa mi-au spus și mie polițiștii la început. Dar după câteva luni am început să primesc telefoane ciudate. Un bărbat mă întreba de bani… de datorii… de niște acte pe care tatăl tău le ascunsese.
Am rămas fără cuvinte.
— Și n-ai spus nimănui?
— Mi-a fost frică. Aveai doar șase ani. Eu eram singură. Nu știam în cine să am încredere.Am văzut atunci cât de obosită era, de fapt.
Ani întregi dusese totul singură.
Frica.
Durerea.
Responsabilitatea.
— Acum două luni a reapărut, a continuat ea încet. Cătălin. A venit aici.
Mi s-a făcut frig.
— Ce voia?
— A crezut că tatăl tău a ascuns bani sau niște documente înainte să moară.
M-am uitat instinctiv spre cutia cu amintiri.
Și atunci am înțeles.
Nu scrisoarea era cel mai important lucru din pod.
Ci ceea ce putea fi ascuns lângă ea.
O resto si pe aver rig
