Nicio notificare.
Doar lumina rece a ecranului care îi reflecta chipul obosit.
— Probabil au uitat… murmură ea.
Dar nu era prima dată.
Ani la rând, Ana fusese cea care își amintea de zilele de naștere ale altora. Trimitea mesaje, urări, mici cadouri simbolice. Întotdeauna era acolo pentru toți.
Dar nimeni nu părea să fie acolo pentru ea.
Seara a venit greu.
Spitalul era mai liniștit, dar nu mai puțin obositor. Ana își continua turele, notând observații, schimbând perfuzii, liniștind pacienți speriați.
La ora 21:10, a intrat într-o cameră unde un bătrân ținea de mână o fotografie.
— Doamnă doctor… credeți că o să-mi mai văd fiica?
Ana simți un nod în gât.
— Facem tot ce putem, îi spuse ea blând.
Bătrânul zâmbi slab.
— Sunteți foarte bună… să știți asta.
Pentru o secundă, Ana simți că acele cuvinte îi încălzesc inima.
Dar când ieși din cameră, golul reveni.
Ora 23:58.
Două minute până la finalul zilei.
Ana stătea singură în biroul de gardă, privind un punct fix de pe perete.
„O altă zi… fără nimic special”, își spuse ea.
Și atunci, telefonul vibră.
Un mesaj.
De la un număr necunoscut.
„Vă rugăm să coborâți în holul principal. Este important.”
Ana oftă. Probabil o urgență administrativă.
O resto si pe aver rig
